Şocul salariilor ameninţă economia

Deşi se vaită că trecutul nu prea le-a surâs, românii privesc viitorul cu optimism, îndeosebi în ce priveşte câştigurile salariale. Încrederea lor are un suport real. Salariile au început deja să cunoască o dinamică deosebit de alertă. În sectorul public se fac salturi bruşte: de la 5,1% din PIB în 2005 la 6,3% în 2006. Iar pentru 2007 se prevede o creştere de aceeaşi amploare. Nici sectorul privat, care până acum doi ani nu urma tendinţele din sectorul public, nu se mişcă mai încet cu salariile.

În industrie
, în construcţii şi în serviciile
private ratele anuale de creştere s-au accelerat progresiv
din vara trecută şi au ajuns, în primele luni din 2007, la 20-26%. După aderarea României la Uniunea Europeană, presiunea este de reducere cât mai rapidă a decalajelor salariale faţă de partenerii comunitari, avându-se în vedere că apropierea veniturilor este unul dintre cele mai mari câştiguri ale intrării unei ţări în selectul club european.

Politica de venituri a devenit o problemă serioasă în România, nu din cauza creşterilor salariale. Românii câştigă foarte puţin. Mulţi dintre ei nu-şi pot acoperi din salarii şi, cu atât mai puţin, din pensii nici măcar minimum necesar traiului zilnic. Sărăcia i-a determinat pe mulţi români să-şi caute de lucru în alte ţări, unde sunt plătiţi mai bine. Iar dezechilibrul astfel creat între cererea şi oferta
de mână de lucru împinge salariile în sus. Întrebarea este cum au fost absorbite majorările salariale; prin reducerea profitului, prin creşterea preţurilor sau prin ambele mijloace?

S-a apăsat atât de mult pe cele trei pedale încât nu mai poate fi folosită niciuna. Profiturile nu mai au unde să se ducă în jos. Iar creşterile de preţuri îi scot pe producători de pe piaţă. Dacă actualul ritm de creştere a salariilor ar mai ţine doi-trei ani nu am mai avea exporturi. Pentru că ceea ce face atractiv un produs
românesc pe pieţele externe nu este calitatea sau gradul de tehnicitate, ci mâna de lucru ieftină. Salariile pot creşte, şi încă într-un ritm rapid, dar cu condiţia să aibă acoperire integrală în productivitatea muncii.

Românii care lucrează în străinătate sunt plătiţi de cinci sau şase ori mai bine pentru că lucrează de tot atâtea ori mai eficient decât în ţară. Alt criteriu nu există într-o economie competitivă.

Rigiditatea indusă de Codul Muncii este un alt factor care distorsionează politica de venituri. Deoarece obligă întreprinzătorii să plătească mai mult salariaţii şi dacă au şi dacă n-au ce să le dea de lucru. În ţări dezvoltate, cum sunt Japonia sau Canada, contractele de muncă încheiate între angajatori şi angajaţi prevăd un număr de ore care trebuie lucrate într-o anumită perioadă (trimestru sau an).

Dacă, de exemplu, în primele două luni ale unui trimestru se lucrează peste program, iar în ultima lună intervine un gol de producţie, salariaţii sunt plătiţi şi când stau, dacă au efectuat numărul de ore convenit pentru întreaga perioadă. În România, dacă ţii salariatul mai mult la muncă, trebuie să-l plăteşti cu 50% în plus peste ce depăşeşte programul de opt ore. Dacă nu are de lucru, trebuie să-i dai 75% din salariu, chiar dacă nu a prestat toate orele prevăzute în contractul de muncă. Dacă nu vom reuşi să creştem semnificativ productivitatea şi să flexibilizăm Codul Muncii, problemele economice se vor agrava foarte mult.